În acest articol
Mai mulți stupi în oraș nu înseamnă automat mai multă protecție pentru polenizatori, iar experiența Bruxellesului arată că densitatea coloniilor trebuie corelată cu cantitatea de nectar, polen și habitat disponibil. Într-un reportaj publicat de Euractiv, apicultori și cercetători explică de ce refacerea vegetației urbane poate conta mai mult pentru biodiversitate decât instalarea continuă de stupi pe clădiri.
Apicultura urbană a devenit foarte vizibilă în Europa începând din anii 2010. Companii, hoteluri și instituții au instalat stupi pe acoperișuri, deseori ca simbol al preocupării pentru mediu. În Bruxelles, această perioadă de expansiune începe însă să lase loc unei abordări mai prudente: nu numărul stupilor este obiectivul, ci existența unei baze suficiente de hrană pentru toate speciile de polenizatori.
O familie de albine poate căuta hrană la kilometri distanță
Diferența dintre albinele melifere și numeroasele specii de albine sălbatice este esențială pentru discuție.
Albinele din stupi pot zbura câțiva kilometri pentru nectar și polen. În schimb, multe albine solitare își caută hrana într-o rază de numai 100–200 de metri în jurul cuibului.
Într-o zonă urbană cu puține plante înflorite, concentrarea unui număr mare de familii de albine melifere înseamnă că aceleași resurse sunt împărțite între mai mulți polenizatori.
Cercetătorul olandez Joszef van der Steen explică pentru Euractiv că densitatea coloniilor devine problematică mai ales acolo unde hrana este puțină. Pentru un apicultor urban, amplasarea stupilor ar trebui să pornească tocmai de la existența nectarului și polenului la distanțe accesibile.
Bruxellesul a coborât de la peste 700 la aproximativ 400–450 de stupi
Tendința de instalare a stupilor pe acoperișuri s-a temperat deja în capitala Belgiei.
Potrivit Societății Regale de Apicultură din Bruxelles, numărul stupilor a scăzut în ultimul deceniu de la peste 700 la aproximativ 400–450. Majoritatea apicultorilor locali sunt amatori, nu producători comerciali.
Din 2020, administrația de mediu din Bruxelles descurajează instalarea coloniilor de albine melifere în anumite arii naturale protejate, tocmai pentru a limita presiunea asupra hranei disponibile pentru polenizatorii sălbatici.
Locul unde este amplasat stupul contează la fel de mult ca numărul coloniilor. Roland Jacobs, vicepreședintele organizației apicole din Bruxelles, arată că un stup aflat lângă pădurea Sonian sau în apropierea parcurilor din Woluwe are acces la resurse mult diferite față de unul amplasat în centrul unui cartier dominat de birouri și suprafețe construite.
Mai multe flori înainte de mai mulți stupi
Mesajul rezultat din experiența Bruxellesului schimbă într-o anumită măsură filosofia apiculturii urbane.
Protejarea polenizatorilor presupune în primul rând:
- mai multe plante cu flori;
- surse de nectar și polen distribuite în apropierea locurilor de cuibărit;
- suprafețe verzi mai mari;
- vegetație spontană și habitate diverse;
- reducerea suprafețelor complet pavate.
Pentru albinele sălbatice cu rază mică de zbor, distribuția acestor resurse în interiorul orașului poate fi decisivă.
Van der Steen sintetizează prioritatea pentru autorități în două cuvinte: hrană și plante. Refacerea habitatelor poate susține simultan albinele melifere, speciile solitare și ceilalți polenizatori.
Viespea asiatică adaugă o nouă presiune
În Bruxelles, discuția despre concurența pentru hrană se suprapune peste extinderea viespii asiatice invazive.
La stupina Anjou, unde aproximativ 60 de cursanți urmează un program de pregătire în apicultură, au fost instalate capcane electrificate după ce viespile au început să patruleze în fața stupilor și să captureze albinele lucrătoare care se întorceau de la cules.
Problema depășește apicultura. Viespea asiatică vânează și alte insecte zburătoare, astfel încât presiunea sa se extinde asupra biodiversității urbane în ansamblu.
Pentru apicultori, experiența Bruxellesului arată că protejarea albinelor nu mai poate fi redusă la instalarea de noi familii. Amplasamentul stupinei, densitatea coloniilor, cantitatea de hrană disponibilă și starea habitatelor din jur devin elemente ale aceleiași ecuații.
