În acest articol
Un studiu PNAS indică un absorbant de carbon la marginea Taklamakanului, după aproape cinci decenii de lucrări pentru combaterea deșertificării, relatează The Times of India. Cercetarea publicată în ianuarie 2026 arată că suprafețele vegetate de la periferia celui mai mare deșert al Chinei au crescut, activitatea fotosintetică s-a intensificat, iar schimbul net de carbon calculat pentru aceste zone indică o absorbție mai mare de CO2. Concluzia privind dimensiunea și cauza acestui absorbant de carbon a generat însă o dezbatere științifică chiar în PNAS: două comentarii publicate în iunie au cerut prudență în atribuirea întregului efect împăduririlor, iar autorii studiului inițial și-au apărat concluziile folosind seriile de vegetație, fluorescență și suprafață verde.
Miza proiectului depășește carbonul. Deșertul Taklamakan are aproximativ 337.600 km², iar în noiembrie 2024 China a anunțat închiderea completă a unei centuri de protecție împotriva nisipului, lungă de 3.046 km, în jurul deșertului. Scopul principal al lucrărilor este protejarea oazelor, terenurilor agricole, localităților, drumurilor și căilor ferate de dunele mobile și de eroziunea eoliană.
Ce au măsurat sateliții între 2001 și 2024
Studiul publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences nu se bazează pe simpla comparație a unor fotografii din satelit. Cercetătorii au combinat mai multe serii de date: indicele de vegetație NDVI obținut prin MODIS, fluorescența indusă de Soare măsurată cu TROPOMI, concentrațiile atmosferice de CO2 observate de OCO-2, precipitațiile și fluxurile de carbon estimate cu modelul MiCASA. Pentru fluxurile de carbon și vegetație, analiza acoperă în principal perioada 2001–2024.
Unul dintre rezultatele cele mai concrete este creșterea suprafeței totale ocupate de păduri, arbuști, pajiști și culturi în regiunea analizată. Autorii estimează un avans mediu de 162,2 ± 25,5 km² pe an. În paralel, NDVI a avut o tendință pozitivă de 6,8 × 10^-4 pe an, iar fluorescența asociată fotosintezei a crescut cu 6,1 × 10^-3 W/m²/sr/µm pe an. Creșterea este concentrată în special la marginile deșertului, nu în interiorul său dominat de dune mobile.
Această diferență este esențială. Proiectul nu a transformat cei 337.600 km² de Taklamakan într-o pădure. Chiar studiul PNAS arată că intervențiile de vegetare sunt concentrate pe periferie, unde se află oazele, infrastructura, terenurile utilizate și sursele de apă care permit supraviețuirea plantelor.
Cât carbon ar absorbi centura verde
Autorii studiului au calculat pentru regiunea cu centură vegetală de la marginea deșertului un schimb net mediu anual de aproximativ -1,5 × 10^-9 kg carbon/m²/s, valoare pe care o echivalează cu o absorbție de aproximativ 1,74 tone CO2/ha/an. Semnul negativ al schimbului net de ecosistem indică, în acest calcul, că vegetația și solul absorb mai mult carbon decât eliberează.
Studiul observă și o tendință de întărire a absorbției nete în ultimele două decenii. Schimbul net de ecosistem a avut o tendință de -5,2 × 10^-12 kg/m²/s/an, în timp ce producția primară netă a crescut mai repede decât respirația heterotrofă. În interpretarea autorilor, vegetația suplimentară de la periferia Taklamakanului începe astfel să funcționeze ca un absorbant biosferic de carbon.
O altă observație privește sezonalitatea. Pentru lunile iulie-septembrie, studiul indică precipitații medii de aproximativ 16,3 mm/lună, față de 6,4 mm/lună în decembrie-februarie. NDVI crește de la aproximativ 0,07 la 0,13, iar fluorescența asociată fotosintezei de la 0,25 la 0,48 W/m²/sr/µm. Concentrația atmosferică de CO2 observată deasupra regiunii este cu aproximativ 3 ppm mai mică în perioada de vară analizată.
Există însă un detaliu important pentru interpretarea rezultatelor: seria de precipitații ajustată sezonier nu prezintă o creștere semnificativă statistic pe termen lung. Tendința calculată este de numai 0,03 ± 0,16 mm/lună/an, în timp ce vegetația a crescut vizibil. Acesta este unul dintre argumentele folosite de autori pentru a lega schimbarea de intervenția umană, nu doar de o eventuală creștere a precipitațiilor.
Centura de 3.046 km a fost închisă abia în 2024
Programul din care face parte proiectul Taklamakan a început în 1978 și este programat să continue până în 2050. Three-North Shelterbelt Forest Program acoperă nord-vestul, nordul și nord-estul Chinei și este prezentat de autoritățile chineze drept cel mai mare program de împădurire destinat combaterii deșertificării.
La sfârșitul lui 2023, în jurul Taklamakanului existau aproximativ 2.761 km de centură de protecție. Mai rămânea un sector de circa 285 km în sudul și sud-estul deșertului, una dintre zonele cele mai expuse vântului și nisipului. Ultimul segment a fost închis la 28 noiembrie 2024.
În funcție de apă și de teren, autoritățile folosesc metode diferite. În apropierea oazelor sunt plantate specii rezistente la secetă și se utilizează irigarea prin picurare. În zonele cu mai puțină apă sunt folosite bariere mecanice pentru fixarea nisipului, iar în unele sectoare panourile fotovoltaice reduc viteza vântului la suprafață și permit instalarea vegetației sub ele.
Abordarea este mai apropiată de un sistem de protecție a terenului decât de o împădurire forestieră clasică. AGRONET.ro a prezentat recent și testele Chinei cu bariere din bambus, folosite pentru reducerea vitezei vântului, stabilizarea nisipului și colectarea precipitațiilor rare. În zonele aride, vegetația, barierele mecanice și administrarea apei sunt folosite împreună, tocmai pentru că plantarea arborilor nu este suficientă singură.
Programul chinez vizează și protecția agriculturii
Datele publicate de guvernul chinez arată că, de la lansarea programului Three-North, au fost împădurite aproximativ 32 de milioane de hectare, iar gradul de acoperire forestieră din regiunile incluse în program a crescut de la 5,05% la 13,84%. Autoritățile estimează că aproximativ 30 de milioane de hectare de teren agricol beneficiază de protecție împotriva eroziunii și a nisipului în cadrul acestui sistem. Aceste valori privesc întregul program Three-North, nu numai Taklamakanul.
După închiderea inelului în 2024, lucrările nu s-au oprit. Pentru 2025, Xinjiang anunțase intervenții de împădurire pe aproximativ 796.000 de hectare, dintre care 562.666 de hectare pentru zona de primă linie a combaterii deșertificării din Taklamakan. Obiectivul era lărgirea și consolidarea centurii deja existente.
Pentru fermele amplasate la limita zonelor aride, beneficiul imediat nu este carbonul, ci reducerea nisipului transportat de vânt, protecția culturilor și menținerea funcțională a irigațiilor și infrastructurii. Autoritățile chineze au raportat situații în care dunele avansau cu doi-trei metri pe an spre oaze, iar furtunile de nisip puteau deteriora foliile de protecție și culturile de bumbac.
Concluzia privind carbonul este contestată chiar de cercetători chinezi
Studiul din ianuarie 2026 a declanșat o discuție științifică importantă, absentă din multe dintre relatările despre „înverzirea” Taklamakanului.
În iunie, cercetători ai Academiei Chineze de Științe conduși de Jiaojun Zhu au publicat în PNAS un comentariu asupra concluziilor studiului. Ei arată că Taklamakanul primește sub 80 mm de precipitații pe an, în timp ce evaporația potențială depășește 2.500 mm/an, ceea ce limitează sever dezvoltarea vegetației naturale permanente.
Aceeași echipă contestă folosirea termenilor „sezon umed” și „sezon uscat” pentru un deșert hiper-arid. Cercetătorii arată că lunile decembrie-februarie coincid cu temperaturi medii de aproximativ -5°C, când activitatea fiziologică a plantelor este oricum foarte redusă. Diferența sezonieră de circa 3 ppm în concentrația de CO2 ar putea fi influențată și de variația sezonieră de 4–6 ppm observată la scară mult mai mare în emisfera nordică.
O a doua analiză PNAS, semnată de Nan Xu, ridică o problemă statistică suplimentară. Tendința calculată pentru schimbul net de ecosistem este -5,2 × 10^-12 kg/m²/s/an, dar incertitudinea raportată este tot ±5,2 × 10^-12. Autorul consideră că, fără teste statistice suplimentare și fără comparații sistematice cu suprafețe neîmpădurite, atribuirea întregii tendințe de carbon proiectului de plantare necesită dovezi suplimentare.
Xu amintește și că nisipurile Taklamakanului pot absorbi și elibera CO2 prin procese abiotice, independente de fotosinteză. Cercetări anterioare au estimat pentru perioada 2004–2017 un absorbant abiotic net de aproximativ 1,6 milioane de tone CO2 pe an, ceea ce complică separarea contribuției vegetației de cea a proceselor fizico-chimice din sol.
Autorii studiului își mențin concluzia privind efectul vegetației
Autorii cercetării inițiale au răspuns criticilor tot în PNAS. Ei argumentează că atribuirea nu se bazează doar pe variația sezonieră a CO2, ci pe convergența mai multor indicatori independenți: creșterea NDVI, intensificarea fluorescenței fotosintetice, extinderea suprafeței verzi cu aproximativ 162 km²/an și evoluția schimbului net de ecosistem.
În acest sens, partea cea mai solidă a rezultatului este mai restrânsă decât formularea spectaculoasă „deșertul a devenit un absorbant de carbon”: periferia Taklamakanului s-a înverzit măsurabil, iar zonele vegetate prezintă o absorbție biosferică de carbon mai mare decât în trecut. Cât din această schimbare poate fi atribuit exclusiv programului de împădurire și cât poate fi extrapolat dincolo de centura verde rămâne subiect de dispută.
Studiul inițial calculase teoretic că aplicarea ratei de 1,74 t CO2/ha/an asupra întregului Taklamakan ar putea însemna 58,7 milioane de tone de CO2 absorbite anual. Criticii atrag însă atenția că o asemenea extrapolare nu descrie o posibilitate practică: interiorul deșertului este dominat de nisipuri mobile și nu dispune de apa necesară pentru susținerea vegetației permanente pe o asemenea suprafață.
Apa rămâne limita proiectului
Aici se află probabil cea mai importantă lecție a Taklamakanului pentru alte regiuni aride. Vegetația de la marginea deșertului depinde de irigații, de apele subterane și de resursele de apă alimentate de regiunile montane din jur. Studiul inițial menționează aportul precipitațiilor și ninsorilor din munții învecinați, iar lucrările de teren folosesc inclusiv sisteme de irigare prin picurare.
Comentariul Academiei Chineze de Științe indică o scădere a nivelului apelor subterane cu aproximativ 8,6 mm/an în unele zone, motiv pentru care bilanțul apei poate deveni mai important pe termen lung decât numărul de puieți plantați. Un sistem care fixează nisipul, dar consumă apă mai repede decât aceasta poate fi refăcută, nu poate fi extins nelimitat.
Taklamakanul oferă astfel două rezultate distincte. Primul este deja vizibil și are legătură directă cu agricultura: o centură de 3.046 km protejează mai bine oazele, terenurile cultivate și infrastructura împotriva nisipului. Al doilea, legat de carbon, este promițător, dar încă se află în dezbatere științifică privind mărimea efectului și atribuirea sa. Pentru alte regiuni afectate de degradarea terenurilor, experiența chineză arată mai ales că refacerea suprafețelor aride cere simultan vegetație adaptată, bariere împotriva eroziunii, apă disponibilă și întreținere pe termen lung, nu simpla plantare masivă de arbori.
