În acest articol
Agricultura carbonului va depinde de existența cumpărătorilor și de încrederea în certificate, două condiții prezentate de Euractiv drept testul decisiv pentru dezvoltarea acestei piețe în Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană construiește un cadru voluntar prin care eliminările de carbon și reducerea emisiilor din sol să poată fi cuantificate și certificate după reguli comune. Pentru fermieri, certificarea poate crea o sursă suplimentară de venit, dar nu garantează că unitățile obținute vor avea cumpărători sau un preț care să acopere costurile schimbării practicilor agricole.
Uniunea Europeană introduce certificarea comună
Regulamentul european 2024/3012 stabilește cadrul de certificare pentru eliminările permanente de carbon, agricultura carbonului și stocarea carbonului în produse. Sistemul este voluntar și urmărește să reducă diferențele dintre metodologiile existente, să crească transparența și să limiteze afirmațiile de mediu nejustificate.
În cazul agriculturii carbonului, pot fi vizate activități care:
- măresc cantitatea de carbon stocată în sol sau vegetație;
- reduc eliberarea carbonului deja stocat;
- diminuează emisiile provenite din sol;
- oferă beneficii suplimentare pentru biodiversitate și sănătatea terenurilor.
Practicile pot include culturile secundare, rotațiile mai diverse, reducerea lucrărilor intensive, înierbarea, agroforestieritul, refacerea turbăriilor sau alte intervenții pentru care metodologia europeană poate demonstra un efect climatic suplimentar.
Metodologiile europene pentru agricultura carbonului sunt așteptate să intre în vigoare în trimestrul al treilea din 2026, potrivit Comisiei Europene. Aceasta înseamnă că piața nu este încă pe deplin funcțională după regulile comune ale UE.
Certificarea nu creează automat cerere
Un certificat confirmă, în condițiile metodologiei aplicabile, că o anumită cantitate de carbon a fost eliminată sau că emisiile din sol au fost reduse. El nu obligă însă nicio companie sau instituție să o cumpere.
Cererea poate veni de la:
- companii din industria alimentară care urmăresc reducerea emisiilor din lanțurile de aprovizionare;
- procesatori și comercianți interesați de produse cu o amprentă climatică mai mică;
- întreprinderi care finanțează voluntar proiecte climatice;
- autorități care includ agricultura carbonului în programe publice;
- intermediari și platforme specializate în tranzacționarea certificatelor.
Fără cumpărători constanți, fermierul poate suporta costurile analizelor, monitorizării și schimbării tehnologiei fără să obțină venitul anticipat. Din acest motiv, Comisia Europeană a creat un grup al potențialilor cumpărători pentru a sprijini formarea cererii pentru unitățile certificate prin cadrul european.
Credibilitatea depinde de măsurare și verificare
Al doilea test este încrederea cumpărătorului că reducerea sau stocarea carbonului s-a produs în realitate și nu este contabilizată de mai multe ori.
Cadrul european cere verificarea de către terți și publicarea informațiilor privind certificarea într-un registru al Uniunii Europene. Schemele de certificare vor trebui recunoscute de Comisia Europeană și vor verifica respectarea metodologiilor și a criteriilor de calitate.
Pentru o fermă, credibilitatea unui proiect depinde în principal de:
- stabilirea situației inițiale a carbonului din sol;
- demonstrarea faptului că rezultatul este suplimentar față de practicile obișnuite;
- calcularea cantității nete, după scăderea emisiilor generate de proiect;
- verificarea independentă a datelor;
- menținerea carbonului pentru perioada asumată;
- evitarea transferării emisiilor către alte terenuri;
- prevenirea înregistrării aceleiași cantități în două sisteme.
Carbonul din sol poate fi eliberat din nou dacă terenul este arat intens, rotația este schimbată, materia organică scade sau suprafața trece la altă utilizare. Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene tratează această posibilitate drept „risc de inversare”, una dintre problemele importante pentru proiectele agricole.
Costurile pot reduce venitul fermierului
Pentru ferme, valoarea brută a certificatelor nu este egală cu suma care rămâne efectiv producătorului. Din venit pot fi scăzute costurile pentru:
- prelevarea și analiza probelor de sol;
- platformele digitale și colectarea datelor;
- audit și verificare;
- certificare și emiterea unităților;
- comisionul administratorului programului;
- consultanță;
- schimbarea utilajelor sau a tehnologiei;
- menținerea practicilor pe durata contractului.
Fermele mici și terenurile foarte fragmentate pot avea costuri proporțional mai mari. Asocierea mai multor exploatații sau agregarea suprafețelor într-un singur proiect ar putea reduce cheltuielile de monitorizare, dar implică reguli precise privind împărțirea veniturilor și responsabilitatea pentru nerespectarea obligațiilor.
Contractele trebuie verificate înainte de înscriere
Venitul din agricultura carbonului nu trebuie tratat ca o subvenție garantată. Prețul poate varia, iar contractul poate impune menținerea practicilor pentru mai mulți ani.
Înainte de înscriere, fermierul trebuie să verifice:
- cine deține certificatele generate;
- cine stabilește prețul;
- dacă există un cumpărător identificat;
- ce comisioane sunt reținute;
- când se face plata;
- cine plătește probele și auditul;
- ce practici devin obligatorii;
- durata angajamentului;
- sancțiunile pentru retragerea anticipată;
- consecințele pierderii carbonului stocat;
- compatibilitatea cu plățile PAC și alte programe;
- drepturile administratorului asupra datelor fermei.
agronet.ro a prezentat un program comercial pregătit de Syngenta și Groundwork BioAg pentru porumb, soia, cereale și floarea-soarelui. Nici în acel caz nu au fost comunicate încă suprafața minimă, costurile, prețul certificatelor sau calendarul plăților, astfel că programul de micorize și credite de carbon nu poate fi evaluat deocamdată ca sursă sigură de venit.
Beneficiul agronomic poate conta mai mult decât certificatul
Practicile asociate agriculturii carbonului pot îmbunătăți structura solului, infiltrația apei, protecția împotriva eroziunii și rezistența culturilor la secetă. Aceste efecte pot avea valoare economică pentru fermă chiar dacă veniturile din certificate sunt reduse.
Rezultatele nu sunt însă identice pe toate terenurile. Capacitatea de stocare depinde de textura solului, climă, cultură, rotație, nivelul inițial al materiei organice și tehnologia folosită. Un sol care conține deja mult carbon poate avea un potențial suplimentar mai mic decât unul degradat, iar seceta poate limita formarea biomasei necesare acumulării materiei organice.
Înainte de asumarea unui contract, calculele trebuie făcute la nivel de fermă: costul practicilor, efectul asupra producției, perioada de blocare a terenului și venitul net estimat după toate reținerile.
Cadrul european poate crește comparabilitatea și încrederea în certificate, dar nu rezolvă singur problema economică. Agricultura carbonului va deveni o activitate relevantă pentru fermieri numai dacă există cumpărători, prețuri transparente și contracte în care veniturile justifică obligațiile pe termen lung.
