Alexander Degianski, fermier și membru al Consiliului Regiunea Banat, propune stocarea debitelor mari de pe Timiș – rezerva ar putea fi folosită pentru irigații în perioadele de secetă

Apa care produce probleme iarna poate deveni rezervă pentru seceta din vară, este ideea lansată de Alexander Degianski într-o postare publicată pe Facebook, pornind de la imaginea râului Timiș ieșit în luncă la Cruceni, în 2023. Fermierul propune ca, în perioadele cu debite foarte mari, o parte din apă să fie derivată gravitațional spre acumulări și, unde configurația terenului permite, spre rețele de canale adaptate pentru stocare, astfel încât apa să poată fi folosită în lunile în care culturile intră în deficit hidric.

Alexander Degianski este fermier, iar în structura actuală a Clubului Fermierilor Români figurează ca membru al Consiliului Regiunea Banat. Ideea sa pleacă din experiența agriculturii din vestul țării, unde excesul de apă și seceta pot apărea în același bazin hidrografic la câteva luni distanță.

Fotografia care însoțește mesajul său, indicată ca fiind realizată în 2023 la Cruceni, surprinde exact această contradicție: terenuri agricole lângă un volum uriaș de apă care trebuie evacuat în siguranță, în timp ce vara aceeași regiune poate ajunge să caute surse pentru irigații.

„Doar să ne lase!”

În spatele formulei foarte scurte se află o întrebare serioasă pentru politica de apă a României: cât din apa care trece prin bazin în perioadele umede poate fi reținută fără să afecteze siguranța la inundații și funcționarea râului, pentru a deveni rezervă în lunile secetoase?

Câtă apă înseamnă, de fapt, o singură zi cu debit mare

Afirmația lui Degianski că asemenea acumulări ar putea asigura apă pentru zeci de mii de hectare poate fi verificată mai întâi printr-un calcul de ordin de mărime.

Un debit de 1 m³/s menținut timp de 24 de ore înseamnă 86.400 m³ de apă. Dacă numai o parte a unui debit mare ar putea fi derivată în siguranță spre acumulări, volumele cresc foarte repede.

Calculul folosește o relație simplă: un strat de apă de 1 mm pe un hectar înseamnă 10 m³, deci 50 mm înseamnă 500 m³/ha, iar 100 mm înseamnă 1.000 m³/ha.

Aceste valori nu reprezintă necesarul complet al unei culturi pentru întregul sezon și nici volumul care poate fi automat captat din Timiș. Ele arată însă dimensiunea resursei. Dacă un sistem ar putea prelua 100–200 m³/s numai timp de o zi de debit foarte mare, vorbim deja despre milioane sau zeci de milioane de metri cubi.

Debitele mari de pe Timiș nu sunt o ipoteză teoretică

Documentația oficială privind riscul la inundații în Banat confirmă că râul Timiș poate transporta debite foarte mari. În viitura excepțională din 1966 au fost înregistrate vârfuri de 1.100 m³/s la Lugoj și 1.416 m³/s la Șag. Planurile de management amintesc și viitura pluvio-nivală din februarie 1999, precum și episodul din 2000, când peste stratul consistent de zăpadă din zona montană și de deal au căzut precipitații lichide de până la 120 mm în 24 de ore.

Prin urmare, ordinul de mărime invocat de Degianski — sute de metri cubi pe secundă în perioadele de ape mari — este compatibil cu comportamentul hidrologic documentat al bazinului.

Mai important, ideea de a scoate temporar apă din unda de viitură și de a o conduce spre zone de retenție există deja în planificarea oficială pentru Timiș.

Strategia pentru sectorul cu risc semnificativ la inundații al râului Timiș identifică cinci zone de stocare propuse în partea amonte a râului, frontale sau foarte apropiate de cursul de apă, la care se adaugă o acumulare propusă în aval de Lugoj.

Într-unul dintre scenariile analizate, o acumulare de aproximativ 1 milion de m³ la Sacu ar putea reduce debitul maxim cu circa 30 m³/s, respectiv cu aproximativ 7,5% în scenariul modelat.

Așadar, reținerea apei din perioadele de viitură nu este o idee străină de lucrările hidrotehnice din Banat. Diferența este scopul următor: apa reținută pentru atenuarea unei viituri este, în mod obișnuit, gestionată ca element de protecție împotriva inundațiilor. Propunerea lui Degianski cere ca măcar o parte din infrastructura viitoare să fie gândită cu funcție dublă: protecție la ape mari și rezervă pentru perioadele secetoase, acolo unde studiile hidrologice și de mediu permit acest lucru.

Banatul are deja capacități uriașe de retenție pentru viituri

Scara infrastructurii existente arată că discuția nu este despre câteva bazine agricole de mici dimensiuni. Planul de management al riscului la inundații pentru Banat inventariază 29 de acumulări nepermanente, cu un volum total destinat atenuării viiturilor de aproximativ 211 milioane m³, alături de peste 1.100 km de diguri.

Asta nu înseamnă că cele 211 milioane m³ pot fi transformate în apă pentru irigații. Acumulările de apărare trebuie să păstreze volum disponibil tocmai pentru următoarea viitură. Cifra demonstrează însă altceva: Banatul operează deja infrastructură capabilă să gestioneze volume de ordinul sutelor de milioane de metri cubi.

Problema ridicată de Degianski este dacă, pe lângă sistemul de apărare, pot fi identificate acumulări laterale, rezervoare agricole, foste incinte, zone de infiltrație sau alte spații în afara cursului principal unde surplusul să fie transferat atunci când râul permite.

România are deja un exemplu în care gravitația mută apa zeci de kilometri

Nici ideea transportului gravitațional nu este teoretică. AGRONET.ro a prezentat sistemul din Buzău, unde apa parcurge aproximativ 50 km pe Canalul Vest prin cădere naturală, fără consum de energie electrică pentru transportul pe traseul principal.

Amenajarea deservește aproximativ 35.000 de hectare, iar după finalizarea Canalului Est suprafața deservită ar putea ajunge la circa 50.000 de hectare. Reabilitarea Canalului Vest a redus timpul necesar aducerii apei de la șapte-nouă zile la aproximativ 12 ore.

Exemplul este important pentru propunerea din Timiș. Dacă topografia permite mutarea unei părți a apei prin gravitație, costul energetic al stocării poate scădea radical față de o soluție bazată exclusiv pe pompare și repompare.

Franța mută prelevarea din vară în iarnă

Una dintre cele mai apropiate soluții de ideea lui Alexander Degianski se găsește în Franța.

În Deux-Sèvres a fost autorizat un proiect cu 19 acumulări de substituție, proiectate să fie umplute iarna cu un volum total de 8,65 milioane m³. Apa este destinată irigării în perioada de vegetație, înlocuind o parte din prelevările efectuate vara, când resursa este mult mai redusă. Zona analizată avea aproximativ 9.600 de hectare irigate în 230 de exploatații.

Principiul este aproape identic cu cel propus pentru Timiș:

apa se ia când este abundentă și se păstrează pentru momentul în care devine deficitară.

Proiectele franceze au generat și dispute privind volumele captate, efectele asupra mediului și distribuirea resursei. Lecția utilă pentru România nu este că orice acumulare trebuie autorizată automat, ci că un sistem de „substituție sezonieră” poate fi construit cu praguri de captare, volume stabilite și reguli comune pentru fermieri.

Anglia le spune fermierilor să profite de episoadele cu debite mari

În Anglia, recomandarea a devenit explicită. În perspectiva sezonului 2026, autoritățile au cerut fermierilor să fie pregătiți să capteze apă în timpul evenimentelor cu debite ridicate, pentru a maximiza umplerea rezervoarelor din ferme înaintea sezonului de irigații.

În paralel, Environment Agency derulează 33 de studii locale pentru creșterea rezilienței resurselor agricole de apă, printre soluțiile analizate fiind captarea la debite mari, colectarea apei pluviale, reutilizarea apei și sursele provenite din sistemele de drenaj.

Regulile britanice arată și cum poate fi rezolvată problema autorizării fără ca râurile să fie golite. Licențele pot permite umplerea rezervoarelor atunci când debitul este suficient de mare, iar captarea se oprește când cursul de apă coboară sub pragurile stabilite. Environment Agency susține explicit rezervoarele alimentate din debitele mari de iarnă și, în unele bazine, analizează chiar umplerea pe tot parcursul anului atunci când apar episoade de debit ridicat.

Aceasta este probabil una dintre cele mai direct aplicabile lecții pentru România: autorizația nu trebuie să fie doar „da” sau „nu”, ci poate stabili când începe captarea, ce debit poate fi derivat și la ce nivel trebuie să se oprească automat.

California transformă viitura în apă subterană

California a mers și mai departe. Programul Flood-MAR folosește debitele ridicate provenite din precipitații și topirea zăpezii pentru a conduce apa spre terenuri agricole și alte suprafețe unde aceasta se poate infiltra în acvifere.

În timpul furtunilor din 2023, aproape 400.000 acre-feet de apă de viitură au fost folosiți pentru reîncărcarea apelor subterane. Echivalentul este de aproximativ 493 milioane m³.

Soluția schimbă fundamental ecuația. Nu mai este nevoie ca întregul volum să fie păstrat într-un lac artificial. În zonele cu sol și subsol favorabile, acviferul devine rezervorul.

Pentru Câmpia de Vest, o asemenea variantă ar merita analizată împreună cu rezervoarele de suprafață. Unele amplasamente pot fi potrivite pentru acumulare, altele pentru infiltrare controlată, iar cele două soluții pot funcționa împreună.

Experiența californiană arată însă că sunt decisive alegerea terenurilor, calitatea apei, capacitatea solului și a acviferului de a primi apa, precum și infrastructura prin care debitele mari sunt transportate. În 2023, programul a urmărit simultan reducerea riscului de inundații și refacerea rezervelor subterane.

Olanda încearcă să țină apa în teritoriu înainte să vină vara

Olanda, țară construită istoric în jurul evacuării apei, își schimbă și ea logica. Politica actuală cere creșterea capacității sistemului de a reține apa la toate nivelurile, tocmai pentru perioadele secetoase.

Pentru etapa 2022–2027 a programului dedicat apei dulci sunt disponibile aproximativ 800 de milioane de euro, iar autoritățile naționale și regionale au pregătit circa 150 de măsuri. Printre acestea se află mărirea rezervelor din sistemul IJsselmeer și păstrarea apei mai mult timp în regiunile cu soluri nisipoase.

În zona IJsselmeer, gestionarea flexibilă a nivelului poate adăuga până la aproximativ 400 milioane m³ la rezerva de apă dulce disponibilă vara.

Europa se îndreaptă în aceeași direcție

Strategia europeană pentru reziliența în domeniul apei merge spre aceeași schimbare de abordare. Comisia Europeană urmărește îmbunătățirea eficienței utilizării apei în UE cu cel puțin 10% până în 2030 și dezvoltă așa-numita „Sponge Facility”, destinată extinderii măsurilor prin care apa este reținută mai mult timp pe uscat.

AGRONET.ro a analizat deja această schimbare de perspectivă: după ani în care răspunsul la secetă s-a concentrat în mare măsură pe despăgubiri, discuția europeană se mută tot mai mult spre rezervoare, irigații, stocarea apei și investiții făcute înainte de pierderea recoltei.

În România există deja un prim pas administrativ. MADR, ANIF și Apele Române au început inventarierea surselor care ar putea alimenta irigațiile. Întrebarea ridicată de Degianski merge însă cu un pas mai departe: nu doar unde găsim apă în august, ci unde punem apa atunci când o avem din abundență în februarie, martie sau după un episod de precipitații puternice.

Cum ar putea arăta un proiect-pilot pe Timiș

Un asemenea sistem nu trebuie să înceapă cu o construcție gigantică. Un proiect-pilot pe bazinul Timiș ar putea porni de la câteva elemente măsurabile:

1. Identificarea punctelor cu potențial de derivare la ape mari, pe baza debitelor istorice și a prognozelor hidrologice.
2. Stabilirea unui prag de pornire și oprire a captării, astfel încât apa să fie preluată numai când există un surplus real.
3. Cartarea acumulărilor laterale, polderelor, depresiunilor și canalelor care pot primi apă fără să compromită rolul lor de apărare sau desecare.
4. Analizarea zonelor potrivite pentru reîncărcarea acviferelor, acolo unde structura geologică permite infiltrarea.
5. Folosirea gravitației oriunde diferența de nivel o permite, pentru reducerea costului energetic.
6. Măsurarea permanentă a volumelor captate, stocate și livrate, astfel încât sistemul să poată fi evaluat după fiecare sezon.
7. Legarea rezervei de infrastructura de irigații și de grupurile de fermieri, cu reguli stabilite înainte de începerea captării.

Un asemenea proiect ar răspunde simultan la două probleme pe care România le tratează încă, de multe ori, separat: cum reducem vârful unei viituri și cum asigurăm apă culturilor în secetă.

Birocrația este o problemă, dar soluția nu este lipsa regulilor

Alexander Degianski identifică birocrația drept principala frână. Exemplele internaționale îi susțin în bună măsură argumentul: fermierii britanici sunt încurajați să construiască rezerve și să capteze apa la debite mari, dar în interiorul unor reguli hidrologice stabilite dinainte; Franța a creat cadrul pentru mutarea prelevărilor din vară în iarnă; California a accelerat captarea apelor de viitură pentru reîncărcarea subteranului.

Pentru România, soluția nu ar fi eliminarea condițiilor privind apa, ci trecerea de la proceduri lente și proiecte izolate la o regulă predictibilă de bazin: dacă debitul depășește un nivel stabilit, există spațiu disponibil și captarea nu crește riscul în altă parte, proiectul trebuie să poată prelua apa într-un cadru cunoscut dinainte.

Această diferență este importantă. O viitură durează ore sau zile. Dacă autorizația, infrastructura și regulile sunt pregătite abia când râul a crescut, apa va fi deja plecată.

Ideea lui Alexander Degianski merită dusă la nivel de proiect

Datele disponibile susțin ideea de principiu. Timișul are debite de viitură suficient de mari, bazinul Banatului folosește deja retenția pentru apărarea împotriva inundațiilor, iar documentele oficiale propun noi zone de stocare chiar pe Timiș. În alte țări, apa din perioadele umede este deja mutată în rezervoare, terenuri sau acvifere pentru a reduce presiunea din sezonul secetos.

Nu fiecare canal de desecare poate deveni rezervor și nu fiecare metru cub dintr-o viitură poate fi păstrat. Dar aceasta nu schimbă concluzia principală: apa trebuie administrată pe întregul an, nu separat ca „problemă de inundații” iarna și „problemă de secetă” vara.

Meritul lui Alexander Degianski este tocmai această legătură. În aceeași regiune în care uneori încercăm să evacuăm cât mai repede milioane de metri cubi pentru a proteja localitățile și terenurile, câteva luni mai târziu fermierii pot pierde producția pentru că nu au apă.

Următorul pas rezonabil ar fi un proiect-pilot pe Timiș: un amplasament, un volum proiectat, un prag hidrologic de captare, o suprafață agricolă bine definită și câțiva ani în care fiecare metru cub intrat și folosit să fie măsurat. Dacă rezultatele confirmă calculele, modelul poate fi extins.

Asta ar transforma propunerea dintr-o observație făcută lângă un râu ieșit din matcă într-o politică de adaptare cu efect direct asupra fermelor. În loc să alegem între apărare împotriva viiturilor și irigații, infrastructura viitoare poate fi proiectată, acolo unde condițiile permit, să le facă pe amândouă.

Urmărește-ne pe Google News