În acest articol
Alina a rămas în munte pentru o iapă neagră, iar șase ani mai târziu trăiește încă acolo, fără rețea electrică, fără mașină și cu puțini oameni în jur. Povestea ei apare într-un material publicat de canalul Gigi Cristea – De la Zero, filmat în cătunele din apropierea Inelețului, unde drumul se măsoară în ore de mers, pante abrupte și opriri pentru animale.
La început nu a fost un plan de viață. Alina venise din Craiova, în vacanță. A cunoscut câțiva oameni din zonă, a mers la lucru la o pensiune și trebuia, în cele din urmă, să se întoarcă în oraș.
Apoi a apărut iapa.
Un vecin avea doi cai de vânzare și i-a spus să aleagă. Printre ei se afla o iapă neagră, exact animalul la care visase din copilărie. A cumpărat-o, iar întrebarea care a urmat a fost cât se poate de practică: unde să se mai întoarcă, în oraș, cu un cal?
A rămas.
Drumul până la Alina
Ca să ajungi în locurile în care trăiește, lași mașina jos, aproape de asfalt, și pornești pe jos. Pentru cei obișnuiți cu trotuare, lifturi și drumuri drepte, primii kilometri par o excursie. După urcări repetate, poteci înguste și diferențe mari de nivel, excursia începe să semene cu o probă de rezistență.
Alina vine în întâmpinarea oaspeților cu iapa și cu mânzul. Copiii urcă pe cal, adulții merg pe lângă ei, iar drumul înaintează printre gospodării răzlețe, livezi, fânețe și case ridicate în locuri în care pare greu de dus chiar și o scândură.
Pe traseu se găsesc fragi, cireșe și hribi. Se fac pauze dese. Când cineva întreabă câți kilometri mai sunt, răspunsul nu ajută întotdeauna. În munte, patru kilometri nu seamănă deloc cu patru kilometri în oraș.
Poteca trece prin Țațu și continuă spre Ineleț. Unele case sunt locuite, altele sunt deschise doar din când în când de proprietarii plecați la oraș. Într-unul dintre cătune mai trăiesc doar câțiva oameni.
Acolo, liniștea nu este o metaforă. Uneori chiar nu ai cu cine să vorbești.
O alegere pe care nu toată lumea o înțelege
Alina spune că părinții ei nu sunt de acord cu viața pe care a ales-o. Unii oameni o admiră, alții o consideră nebunească. Ea nu pare preocupată să-i convingă pe toți.
Vorbește emoționat, dar fără să-și dramatizeze traiul. Nu prezintă muntele ca pe un paradis și nici orașul ca pe un loc rău. Spune doar că aici îi place și că încearcă să arate că există și un alt fel de viață.
Nu locuiește într-o casă care îi aparține. Imobilul în care stă i-a fost dat în folosință, iar între timp lucrează la propriul ei loc. Are două panouri solare, însă energia produsă este limitată. Nu poate folosi orice aparat și trebuie să fie atentă la consum.
Nu are un frigider obișnuit. Ar avea nevoie de unul mic, de camping, care să funcționeze la 12 volți și să consume puțină energie. Într-un apartament, frigiderul este un obiect pe care îl bagi în priză și îl uiți. Aici devine o problemă tehnică, legată de soare, baterii și fiecare watt disponibil.
Gospodăria nu așteaptă după oboseală
Alina are o vacă, o iapă cu mânz, oi, capre, găini, pisici și un câine. Animalele îi dau lapte, ouă și o parte din hrana de care are nevoie, dar vin cu o obligație zilnică.
Vaca trebuie adusă de pe câmp. Caii trebuie îngrijiți. Iarba trebuie cosită. Fânul trebuie pregătit pentru perioadele în care pășunea nu mai poate hrăni animalele.
Când sunt puține animale, o coasă poate fi suficientă. Când turma crește și ai câteva hectare de iarbă, munca manuală devine greu de dus de unul singur.
Alina spune direct că nu mai face față cu coasa. O motocositoare ar ajuta-o să lucreze mai repede și să pregătească mai mult furaj, fără să-și consume toată puterea într-o singură zi.
Nu vorbește despre confort. Vorbește despre lucruri necesare: frigider, cosit, hrană pentru animale și timp.
Produse locale, lăsate la marginea drumului
În Ineleț, câteva produse sunt așezate pe mese simple. Se găsesc miere, gălbiori, brânză, untură, siropuri și obiecte făcute de localnici.
În unele locuri nu există vânzător. Omul își alege produsul și lasă banii într-o cutie. Sistemul funcționează din încredere, într-un spațiu în care aproape toată lumea știe cine a trecut și cine urmează să mai treacă.
Alina face dulcețuri, siropuri și brânză din laptele vacii sale. Are legume în grădină și spune că, în viitor, ar putea pregăti mese tradiționale pentru cei care ajung în zonă. Cartofii, ceapa, roșiile, salata, ouăle și carnea ar veni din gospodărie.
Nu vorbește despre o afacere mare. Ideea ei pornește din ceea ce are deja: animale, grădină, cunoștințe despre traseu și disponibilitatea de a-i primi pe cei care urcă până acolo.
Turiștii care trec pe Via Transilvanica pot striga la poartă. Pot cumpăra produse, pot vedea animalele sau pot merge împreună cu ea către alte gospodării. O femeie în vârstă din apropiere vinde brânză, lapte de capră și ouă.
Aici, câteva cumpărături făcute direct de la poartă pot conta mai mult decât într-un loc cu sute de clienți pe zi.
Satul care a rămas fără copii
Fosta școală din Ineleț nu mai funcționează ca școală. Clădirea a fost transformată într-un punct de prim ajutor. În trecut, copiii din mai multe cătune veneau aici să învețe.
Acum, în zonă ar mai fi o singură fetiță, încă prea mică pentru școală. Când va crește, cel mai probabil va trebui să plece.
Casele păstrează urmele unei lumi mult mai aglomerate. O femeie povestește că, în tinerețe, într-o singură gospodărie locuiau 12 persoane. Acum a rămas singură.
Se bucură când trece cineva. Îi roagă pe drumeți să mai vină, să mai aducă uneori câte ceva și să nu uite că acolo încă trăiesc oameni.
Nu spune că vrea să plece. Spune doar că este greu când rămâi singur.
Seara vine înainte să termini treaba
După ore de mers prin mai multe cătune, grupul ajunge la vaca Alinei aproape de lăsarea întunericului. Mai este însă drum până jos.
Panta este abruptă, copiii sunt obosiți, iar adulții înaintează încet. Începe să plouă. Se aprind lanternele și apar licuricii.
Pentru vizitatori, aceasta este o zi pe care o vor povesti mult timp. Pentru Alina, este drumul spre casă.
După ce îi însoțește pe ceilalți până la locul unde și-au lăsat autorulota, ea trebuie să urce din nou. Pleacă noaptea, pe poteci, cu lanterna și cu animalele aproape.
Nu pare să considere gestul neobișnuit. Așa se întoarce acasă.
Libertatea are și o listă de treburi
Viața Alinei poate părea liberă. Nu are trafic, vecini deasupra, facturi pentru toate serviciile orașului sau un program impus de un birou. Are munte, animale și spațiu.
Dar libertatea aceasta nu înseamnă lipsa obligațiilor.
Înseamnă să cari, să cosești, să repari și să calculezi câtă energie mai au bateriile. Înseamnă să pleci după vacă atunci când corpul ar prefera să se odihnească. Înseamnă să urci noaptea, fiindcă animalele nu pot fi lăsate până a doua zi.
Alina nu cere ca viața ei să fie idealizată. Nici nu pare să aibă nevoie ca fiecare om să-i înțeleagă alegerea.
A venit în munți pentru o vacanță, a cumpărat o iapă neagră și a rămas șase ani. Restul s-a construit încet, din animale, gospodărie, muncă și legăturile cu puținii oameni care mai trăiesc în cătune.
Poate că povestea ei nu este despre fuga de oraș. Este despre momentul în care un loc devine suficient de important încât greutățile lui nu te mai alungă.
