În acest articol
România are potențial pentru extinderea culturilor de nișă, dar piața cere volum și constanță, iar migdalul, smochinul și goji arată trei modele foarte diferite de valorificare. Producători consultați de Ziarul Financiar susțin că problema nu mai este doar dacă aceste plante pot fi cultivate în România, ci dacă fermele reușesc să formeze volume suficiente, să proceseze și să găsească piețe stabile.
Subiectul este parțial dublat pe AGRONET.ro în cazul smochinelor. Livada lui Valentin Badea din Buzău și modelul de vânzare directă au fost prezentate în august, când AGRONET.ro a relatat despre producția de smochine din 2026. Unghiul mai larg privind migdalul, goji și necesitatea organizării producătorilor nu apare însă ca material dublat.
Migdalul are avantajul unei perioade lungi de valorificare
Florin Boguș, fondatorul Migdalii Cireșari din Teleorman, exploatează aproximativ 40 de hectare de migdal în sistem ecologic. El estimează investiția inițială la circa 2.500 euro/ha, pentru o densitate de aproximativ 300–400 de pomi/ha.
La această valoare, înființarea a 40 de hectare ar însemna matematic aproximativ 100.000 de euro, fără a include toate costurile ulterioare până la intrarea livezii în producție economică.
Migdalul are însă un avantaj comercial important față de multe fructe proaspete: produsul poate fi păstrat și comercializat timp de mai multe luni după recoltare. Fermierul nu este astfel obligat să vândă într-o fereastră de câteva zile.
Boguș estimează că România are în prezent circa 100 de hectare de migdal. Cifra reprezintă evaluarea producătorului, nu o statistică agricolă oficială.
El consideră că adevărata oportunitate ar apărea la câteva mii de hectare, când producătorii ar putea asigura volume și livrări constante pentru cumpărătorii externi.
De la 100 la 1.000 de hectare se schimbă modelul comercial
O cultură de nișă poate funcționa pentru un fermier prin vânzare directă, însă exportul cere altă scară.
Cumpărătorii mari solicită, de regulă, cantități suficiente, calitate uniformă și continuitate. Un producător cu câteva hectare poate avea un produs bun, dar nu poate întotdeauna susține singur volumele cerute de comerțul internațional.
Din acest motiv, Boguș indică asocierea în cooperative drept soluție pentru:
- centralizarea producției;
- achiziția și utilizarea comună a utilajelor;
- procesare;
- depozitare;
- standardizarea calității;
- negocierea contractelor;
- export.
Același obstacol apare și în cazul altor culturi de nișă. AGRONET.ro a analizat recent potențialul anghinarei în România, unde experimentele au demonstrat că producțiile comerciale sunt posibile, însă canalul de vânzare poate deveni mai important decât producția maximă la hectar.
Smochinul cere vânzare rapidă
Modelul este aproape opus la smochine.
Valentin Badea a început în 2020 cu aproximativ 400 de pomi la Buzău și a ajuns ulterior la 616. Materialul săditor a fost multiplicat local, pornind de la smochini existenți în zonă din anii 1970.
Producătorul estimează că înființarea unui hectar cu material săditor cumpărat ar putea ajunge la aproximativ 20.000 de euro.
Problema principală nu este însă doar investiția, ci perisabilitatea. Smochinele trebuie valorificate foarte repede, iar Badea a construit ferma în jurul vânzării directe: cumpărătorii vin în livadă și culeg fructele.
Modelul a funcționat și în sezonul 2026. AGRONET.ro a relatat că livada a atras cumpărători inclusiv din Iași, Suceava, Botoșani, Mureș, Cluj și Alba.
Diferența față de migdal este majoră: migdalele pot aștepta cumpărătorul, în timp ce smochinele cer o piață pregătită aproape simultan cu recoltarea.
Goji mizează pe procesare și o piață internațională
Pentru goji, oportunitatea prezentată de producători este diferită din nou.
Adrian Nicolae, fondatorul Goji Bio Brașov, estimează piața mondială a fructului de goji la aproximativ 2 miliarde de dolari. Valoarea este prezentată de acesta ca reper de piață, fără o statistică externă indicată în materialul-sursă.
Proiectul Goji Bio Brașov a contribuit, potrivit lui Nicolae, la înființarea mai multor plantații și la dezvoltarea a două soiuri românești.
Experiența acumulată arată că planta poate fi cultivată în diferite regiuni ale țării, dacă există acces la apă și este respectată tehnologia de cultură.
Pentru producător, miza comercială nu este limitată la fructul proaspăt. Goji poate fi procesat, iar liofilizarea permite obținerea unor produse cu valoare adăugată și durată mai mare de păstrare.
Și aici reapare însă problema volumului. Nicolae consideră că existența unui centru de colectare, cu o piață stabilă pe termen lung, ar încuraja apariția rapidă a unor suprafețe noi.
Trei culturi, trei probleme diferite
Cele trei exemple arată că sintagma „cultură de nișă” acoperă modele economice foarte diferite.
Cultură | Avantaj comercial | Principala limitare indicată |
|---|---|---|
Migdal | produs puțin perisabil, posibilitate de depozitare și export | suprafață și volume reduse |
Smochin | vânzare directă și produs proaspăt cu valoare ridicată | perisabilitate foarte mare |
Goji | procesare și produse cu valoare adăugată | lipsa colectării și a volumelor consolidate |
În toate cele trei cazuri, producătorii ajung la aceeași problemă din direcții diferite: cultivarea plantei nu este suficientă pentru construirea unui sector comercial.
Migdalul are nevoie de suprafață și export, smochinul de clienți aflați aproape de fermă, iar goji de colectare și procesare.
Pentru fermierii care analizează astfel de culturi, concluzia practică este că piața trebuie construită odată cu plantația. În culturile de nișă, câteva hectare pot funcționa prin vânzare directă, dar extinderea la zeci sau sute de hectare schimbă complet necesarul de depozitare, procesare, asociere și contractare.
