În acest articol
Transhumanța a legat timp de generații muntele de Bărăgan și Dobrogea, iar vechile drumuri ale turmelor puteau însemna luni întregi de mers pe jos, cu sute sau mii de animale conduse între pășunile de vară și zonele de iernat. Maria Babu, de la Stâna Ștefanu de pe Transalpina, a descris pentru Radio România Antena Satelor cum ciobanii plecau din zona montană și ajungeau până în sud-estul țării, bazându-se pe experiență și pe cunoașterea traseelor.
Astăzi, transhumanța este practicată la o scară mult mai redusă și în condiții complet diferite, dar valoarea sa culturală a primit recunoaștere internațională. UNESCO a înscris în 2023 transhumanța pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității, într-un dosar comun care include România și alte nouă state europene.
Din munți până în Bărăgan și Dobrogea, pe jos
Pentru ciobanii care practicau transhumanța, deplasarea nu însemna un simplu transport de animale dintr-un punct în altul.
Turmele coborau toamna din zona montană spre câmpiile unde puteau găsi hrană și condiții mai bune pentru iernat, apoi reveneau primăvara spre pășunile montane.
Maria Babu își amintește că asemenea drumuri puteau dura luni.
„Când se pleca de aici până în Bărăgan, în Dobrogea, se umbla cu oile. Mergeau pe jos și stăteau luni întregi pe drum.”
Orientarea se făcea fără hărțile și sistemele moderne. Ciobanii cunoșteau vadurile, sursele de apă, locurile de popas și traseele pe care turmele puteau trece fără să rămână fără hrană.
Experiența era esențială și pentru alegerea ritmului de mers, protejarea mieilor și evitarea zonelor unde animalele puteau fi expuse pericolelor.
Transhumanța era și un sistem economic
Drumul turmelor avea o logică economică precisă.
Pășunile montane ofereau hrană în sezonul cald, dar nu puteau susține efectivele în lunile de iarnă. Coborârea spre câmpie permitea folosirea altor resurse furajere și evita costul păstrării animalelor în stabulație pentru perioade lungi.
În același timp, deplasarea crea legături comerciale între zone aflate la sute de kilometri distanță. Ciobanii vindeau animale, lână, brânzeturi și alte produse și intrau în contact cu târguri și comunități din sudul țării.
Acest sistem a contribuit timp de generații la circulația raselor de animale, a produselor și chiar a unor practici culinare între zonele montane și câmpiile din sud și sud-est.
De ce UNESCO consideră transhumanța patrimoniu viu
În definiția UNESCO, transhumanța este mișcarea sezonieră a oamenilor împreună cu animalele între regiuni geografice sau climatice diferite.
Elementul nu se reduce la deplasarea turmei. Include cunoștințe despre:
- creșterea și îngrijirea animalelor;
- folosirea pășunilor și a resurselor de apă;
- traseele tradiționale;
- orientarea în teren;
- dresajul și folosirea câinilor;
- prelucrarea laptelui și a cărnii;
- obiceiurile și relațiile dintre comunitățile pastorale.
UNESCO arată că aceste cunoștințe sunt transmise în principal în familie și între membrii comunităților de păstori.
Maria Babu păstrează și gastronomia vechilor stâne
Legătura dintre transhumanță și alimentația pastorală este vizibilă și la Stâna Ștefanu.
Maria Babu a primit în 2022 titlul de Tezaur Uman Viu, acordat de Ministerul Culturii pentru cunoștințele sale din domeniul alimentației și tehnicilor tradiționale de preparare.
Institutul Național al Patrimoniului menționează între preparatele păstrate și transmise de familia Babu tocanul de oaie, bulzul, balmoșul, urda, pastrama și alte produse specifice stânelor de ciobani ungureni.
Aceste rețete sunt direct legate de modul de viață pastoral. Alimentele trebuiau să poată fi preparate în condițiile unei stâne, din materia primă disponibilă și cu mijloace simple.
Transalpina a schimbat accesul la stână
Modernizarea drumurilor a schimbat radical izolarea stânelor.
Stâna Ștefanu se află astăzi lângă Transalpina, iar accesul turiștilor permite ca o parte din cultura pastorală să fie prezentată direct publicului.
Maria Babu a adunat obiecte vechi, costume populare și instrumente folosite în gospodăriile pastorale, transformând stâna și într-un loc de păstrare a memoriei locale.
Este aproape opusul vechii transhumanțe: în trecut, ciobanii mergeau luni întregi pentru a ajunge din munte în câmpie; astăzi, oamenii ajung cu mașina până aproape de locurile în care această cultură s-a păstrat.
O practică veche care supraviețuiește într-o agricultură schimbată
Transhumanța tradițională nu mai poate funcționa astăzi exact ca în urmă cu câteva generații. Drumurile publice, proprietatea terenurilor, regulile sanitar-veterinare și transportul modern al animalelor au schimbat radical modul în care sunt deplasate turmele.
Totuși, principiul economic de bază rămâne recognoscibil: mutarea animalelor acolo unde există hrană disponibilă și folosirea sezonieră a pășunilor.
Valoarea vechilor trasee nu ține astfel doar de nostalgie. Ele păstrează informații despre modul în care comunitățile pastorale au folosit resursele, au organizat efective mari de animale și au conectat economic muntele cu Bărăganul și Dobrogea cu mult înaintea infrastructurii moderne.
