În acest articol
De la grapa din mărăcini la cositoarea John Deere, agricultura Banatului intră în muzeu, printr-o expoziție permanentă deschisă la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara. „Uneltele pământului. Agricultură și meșteșug în Banatul multietnic” reunește deocamdată 56 de piese și reconstruiește felul în care oamenii au lucrat pământul între secolele XVIII și XX, potrivit prezentării publicate de Profitul Agricol.
Expoziția urmărește agricultura așa cum era trăită, nu doar ca o succesiune de obiecte vechi: pregătirea pământului, semănatul, recoltatul, întreținerea uneltelor și meșteșugurile care țineau satul în funcțiune. Conceptul științific și selecția pieselor îi aparțin muzeografului dr. Andrei Milin, specialist în patrimoniul și cultura materială a Banatului.
Cum se pregătea pământul înaintea utilajelor moderne
Înaintea combinatoarelor și a grapelor cu discuri, pregătirea patului germinativ se făcea cu unelte pe cât de simple, pe atât de adaptate resurselor gospodăriei.
Vizitatorii pot vedea grape din lemn cu colți ciopliți, dar și grapa din mărăcini, construită din ramuri spinoase prinse pe un cadru. După mărunțirea și nivelarea solului urma tăvălugirea.
Expoziția prezintă aceste practici în contextul epocii. De exemplu, în calendarul agricol tradițional prezentat de muzeu, grâul de toamnă era semănat în octombrie, iar ovăzul foarte devreme, în februarie sau martie. Nu este vorba despre recomandări pentru agricultura de astăzi, ci despre felul în care gospodarii bănățeni își organizau lucrările înaintea mecanizării.
Semănatul era în mare parte manual. Sămânța era purtată într-un sac sau într-un coș, iar distribuirea ei depindea de experiența celui care mergea pe brazdă.
Banatul multietnic se vede și în tehnicile de semănat
Una dintre părțile interesante ale expoziției este felul în care agricultura păstrează urmele comunităților care au locuit în Banat.
În Tomnatic și Aluniș este documentată o metodă de semănat atribuită influenței lotaringiene. Un ajutor purta în fața semănătorului o scândură lată, iar semințele erau aruncate pe aceasta înainte să cadă pe sol, pentru o distribuire mai uniformă.
Pentru porumb, înainte de răspândirea semănătorilor mecanice, era folosit și un dispozitiv manual format dintr-un tub metalic cu pâlnie.
Astfel de obiecte spun mai mult decât istoria unei unelte. Ele arată cum tehnicile agricole circulau odată cu oamenii și erau apoi adaptate condițiilor locale.
Secerișul putea dura aproape o lună
Recoltarea cerealelor era una dintre cele mai grele perioade din anul agricol. Potrivit explicațiilor muzeografului Andrei Milin, campania putea dura trei-patru săptămâni, iar zilele de lucru începeau uneori înainte de ora 3 dimineața și se terminau târziu, după ora 22.
Multă vreme, cerealele au fost tăiate în Banat cu secera. Folosirea acesteia permitea o recoltare atentă, importantă într-o perioadă în care fiecare pierdere de boabe conta.
În spatele secerătorilor veneau copiii, care adunau paiele și ajutau la legarea snopilor. Snopii erau așezați apoi în clăi, numite local „cruci”, alcătuite dintr-un număr diferit de snopi, în funcție de tradiția satului.
Coasa a intrat mai târziu în recoltarea cerealelor, după ce fusese folosită în principal pentru fân. Lamele erau întreținute chiar în câmp, cu gresie pentru ascuțit și cu mici nicovale folosite la baterea coasei.
De la seceră la John Deere Model 4
Expoziția nu se oprește la agricultura manuală. Traseul ajunge și la primele etape ale mecanizării.
Una dintre piesele importante este o cositoare mecanică John Deere Model 4, care arată trecerea de la munca bazată aproape integral pe forța omului și a animalelor la folosirea utilajelor care puteau acoperi suprafețe mai mari într-un timp mai scurt.
Tocmai această succesiune dă valoare colecției: vizitatorul poate vedea în același spațiu unelte rudimentare din lemn, seceri, coase și apoi mașini agricole mecanice.
Privită din perspectiva fermelor de astăzi, distanța este enormă. AGRONET.ro a prezentat recent nivelul actual al digitalizării fermelor, unde agricultura de precizie lucrează deja cu ghidare, senzori și date. Expoziția din Timișoara arată de unde a pornit această evoluție.
Sute de alte obiecte așteaptă restaurarea
Cele 56 de piese expuse sunt doar începutul. Muzeul Satului Bănățean păstrează în depozite alte sute de obiecte care ar putea fi restaurate și introduse treptat în circuit.
Și sala are propria poveste. Spațiul era un fost depozit degradat, care a fost golit, curățat și renovat pentru a deveni sală de expoziție.
Managerul muzeului, Radu Trifan, spune că donațiile comunităților locale au un rol important în completarea colecțiilor. Multe dintre aceste unelte încă există prin gospodării, șoproane și poduri, iar unele pot deveni documente istorice despre felul în care se muncea pământul în Banat.
Expoziția păstrează și partea mai puțin tehnică a agriculturii: credințele și obiceiurile legate de semănat, recoltă și belșug. La Secusigiu, de exemplu, mărul apărea ca simbol al fertilității, iar în unele gospodării prima zi de semănat era însoțită de reguli menite, în credința populară, să păstreze sporul casei.
Într-o agricultură în care astăzi se discută despre autonomie, sateliți și inteligență artificială, cele 56 de obiecte de la Timișoara amintesc cât de repede s-a schimbat munca pe câmp. Expoziția permanentă păstrează tocmai această trecere: de la mâna care împrăștia sămânța și secera care tăia fiecare snop, până la primele mașini care au început să schimbe ritmul fermei.
